marți, 17 august 2010

Nimeni nu e perfect, dar tu eşti defect!

Care sunt cauzele unui comportament imbecil? Evident, imbecilitatea. Oamenii au impresia că pot face orice, doar pentru ca trăim o lume libera. Ceea ce nu ştiu ei de fapt, este ca libertatea înseamnă să alegi să faci un lucru decent în favoarea unei imbecilităţi care te-ar putea scoate în evidenţă (în cel mai stupid mod). Libertatea înseamă să alegi să respecţi pe cineva atunci când nu eşti obligat să o faci, înseamnă să ai bun simţ atunci când ceilalţi şi l-au pierdut de mult. Binenţeles, utopic vorbind, pentru că în zilele noastre mulţi s-au învăţat să aleaga partea cea mai rea din orice, doar pentru că pot.

miercuri, 5 mai 2010

Pixde

Cum te aştepţi să construieşti o relaţie cu un tip care deţine un mercedes, un bmv, un porche, un audi hxmyplm şi creier 0. Îţi ia parfumuri scumpe, haine, chestii, doar ca să-ţi arate că are bani, eşti prinţesa lui căcănară şi răsfăţată, dar când e vorba să porţi o conversaţie el răspunde cu "bine", "da", "nu", "ahhh, citeşti? haha! şi eu citesc subtitrările la film!". Te duce în excursii de shopping la viena, londra, paris, cocomârlii din dealu ploii, berlin, new york, dar dacă-i spui că este o piesă drăguţă la teatru zice: "plm, cum să mergem acolo? mă plictisesc" "eu nu intru acolo cu toţi boşorogii", "nu vrei mai bine să stăm acasă? pe seară e fufa lu` tata, scuipaţi în dragoste şi test de imbecilitate, plus că pe otv e invitat special gicu parizer". Da, exagerez, pentru că tu, dacă ai puţină minte, nu te complici cu un astfel de "mascul feroce". Deci pân` la urmă tot voi sunteţi de vină, vă plângeţi că vă certaţi în fiecare zi cu el, pentru că nu-i convine cu cine ieşiţi, de ce ieşiţi, de ce v-aţi aranjat intr-un anume fel, de ce vorbiţi într-un anume fel, de ce nu-i sugeţi azi..."banii din cont".
Nici nu ştiu de ce mă mai complic cu astfel de postări puerile, dar simţeam nevoia să scriu asta. Am auzit o vorbă cum că valoarea unui mascul creşte odată cu ceea ce deţine: bani, casă, maşină "bengoasă"... În opinia unor pixde care au minim doi neuroni viabili, situaţia se schimbă. Valoarea unui mascul creşte doar dacă vă potriviţi: dacă vă înţelegeţi unul pe celălalt, dacă împărtăşiţi opinii, dacă vă simţiţi bine unul în compania celuilalt şi nu trebuie să ascundeţi fleacuri fără sens pentru că celălalt să nu se supere, dacă treceţi peste diferenţe şi defecte şi le acceptaţi. Înţelegeţi odată! (nu că aţi citi voi vreodată aceste rânduri, dar sper să o faceţi şi să vi se trezească vreo doi neuroni din hibernare) Înţelegeţi că nu întodeauna valoarea materială este mai presus decât cea intelectuală, are şi ea locul ei, dar dacă omu-i de rahat, nu trebuie să fi şi tu de rahat! RESPECTĂ-TE FATO!

marți, 30 martie 2010

B & A (20 January 2009)

Before and After

I am a nightmare as sweet as a dream,
My voice delights your ears because it’s soft as a scream;
You never tasted such a poisonous kiss
With a bitter-sweet taste that anyone would miss;
My hands are so soft and so weak
But the power that they posses is so big.
You’ll never see tears in these big black eyes
Although you’ll never guess their truth nor their lies
You see an angel but the devil lies inside,
I pretend I don’t know but I’ve already read your mind.
My soul is rotten but it has a core that still lives,
My ideology can cancel all of your believes.
My heart is wounded and broken in half,
Yet, the pieces are capable of loving and laugh.
You can’t hate me, but you’ll never love me
Because I can see clearly the way you can be.
I could become whatever you want to see
But the eyes cannot feel, so don’t put your trust in me.

Don’t ask anybody, they don’t know who I am
You’ll never find out even if you’ll take the exam,
An exam life makes you take …
So, please…don`t start to dig in, like it`s just a piece of cake…
Don’t ever call out my name or search me out
Don’t try to love me, ’cause you’ll only flame-out

miercuri, 10 martie 2010

Vine, vine primăvara. Încet, dar sigur...

E soare, dar încă e frig... Nu contează însă, primavara e pe drum, îndrăznesc chiar să mă gândesc la vară.

Floricele pe câmpii, aer prospăt, ieşiri la iarbă verde şi grătare (deja mă ia cu fluturaşi), plimbări până seara târziu, copii guralivi prin parcuri, vrăbiuţe şi mai guralive prin copaci, haine subţiri sub care mă pot mişca... Toate astea îmi dau un semntiment de libertate. Iarna te cuibăreşti la căldură, chiar dacă mai ieşi la o sanie sau un schi / snowboard, vrei înapoi lângă şemineu / foc / gura sobei / aragaz să te încălzeşti cu o ciocolată caldă sau un ceai. Dar primăvara e altfel...pe când dă caldura vrei afară să-ti mai dezmorţeşti picioarele, să mai culegi nişte păpădii, să vezi cum ţi-au înflorit pomişorii din livadă. Poţi sta în parcul din faţa blocului, nu te agiţi că ţi-e frig, că îngheţi cu fundul pe bancă, admiri cu ocazia asta si explozia de culori nebănuite când natura prinde iar viaţă...

Oricum pentru mine, primăvara e specială...nu pot să nu o iubesc... Am ataşat şi o melodie care mă face mereu să intru în atmosfera primăvăratică, sper să aibă acelaşi efect şi pentru voi ...



Muzica

luni, 1 martie 2010

Panica în metrou

Era doar o altă dimineaţă în care metroul nu mai ajungea. Aşteptam pe un peron gri şi infect un mijloc de transport în care urmau să urce zeci de persoane, doar din staţia în care mă aflam. Nu ma puteam gândi decât la oamenii care urmau să se împingă, şima vor călca în picioare...de parcă dacă n-ar face asta ,metroul nu poate porni sau n-o să-i ducă destul de rapid la destinaţie. Mai erau 5 minute până la ora 8 când am urcat. Iar o să ajung prea târziu pentru o cafea, de profesori nu-mi fac probleme, nici e nu vor ajunge mai repede. Sigur sunt prinşi în trafic ... sau pur şi simplu n-au chef să între încă la curs. 

Doar aceeaşi zi banală, cu acelaşi program, aceeaşi viaţă, aceiaşi oameni needucaţi care sunt în stare să te doboare din picioare doar pentru a prinde un loc pe un scaun jegos. Mi-e silă, dar prefer să nu mă mai gândesc la asta, poate în câţiva ani reuşesc să fac nişte bani să-mi iau o maşină...sau poate nu. E criză cică, nu mi-am găsit nici loc de muncă...Unde naiba? Că toţi sunt concediaţi... alta care face facultatea degeaba. Şi cum mă gândeam eu la lucrurile astea, aşa, aiurea, văd lângă mine un tip cu un hanorac murdar, cu cluga pe cap şi cu o mână-n buzunar. La un momendat, tipul ăsta începe să strige ca un nebun, cum că s-a săturat, că nu mai suportă, nici nu mai ştiu ce. E clar că nimeni nu-l lua în seamă, e doar altul care se crede buricul pământului. Totul s-a schimbat în clipa în care a scos un pistol. La început lumea a înmărmurit. Toţi stăteau şi  îl priveau cu gurile căscate, ca şi cum în mână nu ar fi avut un pistol, ci o pula de 70 de centrimetri. Nu se gândeau ei la ce l-a apucat pe ăsta să facă scandal, nu. Ei se gâdeau cum naiba li s-a putut întâmpla lor să urce în acelaşi metrou cu un nebun, că doar ei erau centrul universului, regalităţi nedescoperite încă, atotputernici protejaţi de providenţa divină. Dar brusc, pe mutrele lor de idioţi a aparut o privire instinctuală de apărare când primul glonţ a fost descărcat în sus. Toţi au început să se repeadă spre uşă, chiar dacă era închisă, sau spre geamuri, ca şobolaniice fug de pericol. Tipul mai agitat a început să tragă în mulţime, nimerindu-l pe unul în umăr. Rănitul a căzut la pământ fiind călcat în picioare de mulţimea panicată. O mamă încerca din răsputeri să-şi apere bebeluşul aflat într-un cărucior, îndoindu-se deasupra lui. Un copil de vreo 6 anişori separat de maică-sa în îmbulzeală a căzut la pământ exact în momentul în care s-a descărcat al treilea glonţ. Tipul cu pistolul s-a sinucis, însă nimeni nu a observat asta, toţi continuau să dea cu pumnii în geamuri şi în uşi încercând să iasă. Din fericire metroul a ajuns rapid la prima staţie şi toţi au năvălit afară. 

Două victime. Doar două victime în urma presupusului atac: bărbatul împuşcat în umăr, scăpând doar cu câteva vânătăi de sub picioarele animalelor dornice de supravieţuire, şi un copil. Copilaşul de 6 anişori, nici măcar atins de căpcăunul cu pistolul, ci strivit de mulţime. Corpul lui fragil nu a rezistat tălpilor groase ale uriaşilor. A rămas în urmă, întins pe jos, plin de răni şi vânătăi, doar maică-sa plângea lângă trupul lui neînsufleţit, restul vorbeau despre cum au scăpat de nebunul din metrou. Toată treaba a durat cam 5 minute, atât a durat până ca metroul să ajungă dintr-o staţie în alta, dacă o singură persoană îl asculta pe sinucigaş, dacă avea curajul să-l întrebe de ce e supărat, poate nu ar fi fost nici o victimă. Nu, au preferat toţi să fie indiferenţi, aşa suntem noi...animale dornice doar de supravieţuire...  

sâmbătă, 13 februarie 2010

Pă feeling de Valentine`s Day... sau nu

Vreau să văd totul în galben-auriu cu dungi gri şi verzi. Nu în roz, rozul e o culoare pentru chiloţi, nu un mod de a vedea viaţa. Vreau să fiu sadic, să te scuip între ochi doar pentru că azi mi-ai spus "Neaţa" pe un ton mai plictisit. Vreau să-ţi învineţesc ochiul, doar pentru că pot. Vreau să fiu un macho în care clocotesc hormonii şi care dacă nu fute azi se leagă de cine-apucă. Şi tu eşti prima care-mi iese-n cale. Vreau să mânânc seminţe şi să scuip cojile sub banca aia albastră din faţa blocului tău, să te pun să-mi iei bere că pe seară-i meciul. Ce-ai pisi? Cică nu ţi-am luat azi "inimioala aia loooz" că-i "Valentin dei"? Şi-am uitat şi de flori? Auuu, ce sentimentală ai devenit brusc, fă superficialo. Eu ştiu că te gândeai că mă iei că am maşină bengoasă, deci am şi bani, da` nu ştiai , fă, că din banii mei n-o să vezi tu nici un leu. Ce-ţi trebuie ţie cadou? Sau de ce crezi că meriţi... Aaa da, da... îmi faci de mâncare şi-mi speli hainele da, da... Să mori tu?! Supa aia la plic şi friptura aia arsă se pot numi mâncare, ai? Şi hainele...cum dracu tu, că avem maşină de splălat automată! Ce, ţi se învineţesc degetele când apeşi butoanele? Sărăcuţa...las că data viitoare ţi le prind eu la uşă să uiţi de durere când le-apeşi. Hai lasă-mă-n pace să-mi aprind o ţigară că m-ai enervat cu ideile tale creţe. Ce zici? Îmi interzici să fumez în casă? Fă! tu nu şti cu cine stai de vorbă, ciocu mic şi bâşti de-aici până nu scot paru ăla din dulap la tine. Ţi minte doar, încă mai e pătat cu sânge închegat de data trecută. Iar începi să boceşti şi să te văicăreşti? Mai termină-odată nu mai trăncăni atâta, ca o descreierată, mă laşi rece deja, ce nu pricepi? De-atâta vreme baţi din gură-ntruna şi nu ţi se mai termină bateriile alea ieftine! Chiar nu vezi că nu-mi pasă? Obişnuieşte-te sau pleacă odată că m-am săturat. Ai? Ce zici? Că mă mânâncă moliile fără tine? Asta-i bună... La câte zdrenţe ca tine sunt în lumea asta mare, stai linişită că te înlocuiesc în 2 ore...

Concluzie: Bărbaţii este porci şi femeile e zdrenţe.







miercuri, 3 februarie 2010

Peştişorul care a murit înecat



"Sunt doar un biet peşte. Nu mă refer la cel care trăieşte din câştigurile prostituatelor şi nici nu mă refer la un om născut în zodia peştilor. Sunt un nefericit de peştişor-auriu. Probabil vă întrebaţi de ce spun că sunt nefericit, în acest caz vă voi spune povestea mea...

Nu ştiu unde m-am născut, nu-mi mai amintesc, părinţii nu mi i-am cunoscut niciodata, dar nu asta mă face să fiu trist, fiindcă puţini dintre cei de teapa mea au avut ocazia aceasta şi chiar dacă i-au cunoscut, cu siguranţă n-au avut parte de afecţiunea lor. Primul lucru care mi-l amintesc este un acvariu cu mulşi peşti, de toate culorile, îngramădiţi unul în altul, luptându-se să prindă mâncarea ce cădea de la suprafaţa apei. La început asta mi se părea un miracol şi mă temeam că el s-ar putea sfârşi vreodată, iar cei din acvariu să fie nevoiţi să treacă la canibalism. Aş fi fost probabil printre primii devoraţi, fiidcă eram cel mai mic şi cel mai colorat.

Într-o zi însă mi s-a întâmplat ceva extraordinar. O plasă imensă m-a ridicat în aer şi m-a aruncat într-o pungă de plastic cu puşină apă...atunci am crezut că va fi sfârşitul, mă întrebam de ce oare m-am mai născut dacă mi-a fost dat să mor atât de repede, fără nici măcar să aflu ce înseamnă de fapt viaţa. M-am trezit la scurt timp în alt acvariu, cu puţini peşti în el, toţi de-ai mei, ceva mai mărişori. Am crezut că am ajuns în rai: apă curată si proaspătă, pietre albe pe fundul acvariului ce străluceau în bătaia razelor de lumină, verdeaţă peste tot... şi-apoi m-a lovit! UNDE E MÂNCAREA? Dacă aş fi fost în rai, nu mi-ar fi fost foame, deci eram încă viu, dar nu pentru mult timp, cu siguranţă am fost dus acolo să fiu devorat de cei mai mari, acum îmi dădeam seama de ce erau ei mai puţini. Mă pregăteam de luptă, dar eram mic şi slab, abia puteam mişca o frunză de plastic din loc. Soarta mea era să pier! Însă n-a fost aşa...în clipa în care eram pregătit să mă las pe fundul acvariului şi să mor a apărut El! Era un uriaş lunguieţ, stătea vertical şi putea să respire aerul de după sticla acvariului. Avea părul de culoarea razelor de lumină, iar ochii erau la fel cum îmi imaginam eu oceanul, atât de albaştrii. Ne-a aruncat mâncare din belşug şi atunci am avut o revelaţie, nu putea fi decât un zeu! Zeul meu protector! La fel s-a întâmplat întodeauna, el era acolo de fiecare dată când aveam nevoie de el: împrospăta apa, ne hrănea, ne aducea mici decoraşiuni pentru acvariu...îl veneram! Astfel mi-am găsit pacea pentru următorii ani.

Până într-o zi când...când...mi-e şi greu să vorbesc despre asta. Acvariul nostru s-a crăpat. Încet, încet apa se scurgea şi cu fiecare picătură mi se scurgea şi o părticică din viaţă. Aveam încredere că ne va salva zeul meu...mă rugam cum nu m-am mai rugat niciodată, imploram milă, promiteam că nu voi mai încerca niciodată să-l condamn că ne dă aceeaşi mâncare de 5 ani sau că mai uită uneori să schimbe apa. A fost în zadar. Toată apa s-a scurs şi noi stăteam pe uscat...după multe ore în care mă pregăteam din nou să mor, a apărut si el, zeul meu decăzut. M-a pus intr-o cană cu apă, eram singurul supravieţuitor. Culmea, din acea acnă m-a pus într-un acvariu minuscul abia după 2 zile. Începeam să-l urăsc, nu-l mai credeam zeu...era doar un om.

Timpul trecea foarte greu, nu mi-au mai fost aduşi alţi amici, nici acvariul nu-mi mai era decorat. Într-o clipă de neatenţie a acelui om am căzut din rai în iad.

Apoi am murit. Dar nu am murit oricum...am să vă spun. În ziua aceea mi-am îndreptat privirea spre o cutie care arăta imagini cu oceanul, cu semenii mei. Se plimbau în întreg oceanul, oriunde vroiau, erau mulţi, foarte mulţi, dar niciodată îngesuişi şi nu depindeau e un om. Depindeau doar de ei însuşi. Ei erau liberi, într-un acvariu nemărginit, iar eu închis într-o celulă murdară şi goală. N-am comis nici o crimă, nici o faptă de neiertat, îmi spuneam, de ce am fost oare defavorizat, de ce m-am născut sclavul propriului meu acavariu? Aveam doar 8 ani, eram încă tânăr, puteam să fertilizez mii şi mii de icre, însă eram osândit să mor steril şi singur. Nu mai vroiam să mai trăiesc aşa. Încet, încet mi-am dat seama că pentru prima oară în viaţă pot alege.

V-am minţit la început, ziceam că sunt nefericit, dar de fapt am avut doar o viaţă nefericită. Acum, când am putut alege ceea ce vreau pentru mine sunt fericit... Mi-am adunat toate forţele şi am sărit afară din acvariu. Acum eram cu adevărat liber...

"Nu ştiu cum să vă spun, dar mi-e rău dor de mare"


Am încercat de multe ori de azi vară să scriu despre Mare, dar nu am putut niciodata...nu puteam să scriu decât urmatoarele cuvinte: apă sărată, nisip, mucuri de ţigară, alge, scoici, valuri, soare, pescăruşi, răsărit...ochi albaştrii. Acum încep să realizez de ce, eram încă uimită, cucerită, acaparată de ea... EA era atât de mare! Era o fiinţă, uriaşă, minunată, misterioasă, capricioasă, înspumată şi-am văzut-o pentru prima oară, nu eram obişnuită cu ea, nu mi-o puteam imagina, aşa imesă, aşa vie. Era doar o poză până atunci, sau o imagine ştearsă, o "adunătură" de apă, un lac ceva mai mare. Dar din prima clipă m-a hipnotizat, la început mă înfricoşa când o priveam până în linia orizontului...mă simţeam atât de mică, atât de neînsemnată, mi-a părut rău ca am cunoscut-o, mă făcea să-mi pierd încredera că exist. Eram pentru ea un atom, nici măcar o furnică...ci un atom. Mi-am făcut curaj şi am păşit pe porţiunea acea mică în care plaja este mângâiată de mare...imi era frică să intru în apele ei înspumate, mi-era frică să nu ma înghită ca un balaur înfometat. Preferam nisipul cald, era mediul meu, ea nu ma putea ameninţa decât cu sunetul valurilor.

Dar într-o dimineaţă am mers pe plajă, să vedem răsăritul, atunci s-a întâmplat ceva. Ştiam că din acel moment nimic nu va mai fi la fel. Ea era calmă, abia dacă mai împingea valurile...se contopea cu el, cu soarele. Ea şi el, elemente primordiale ale universului, apă şi lumină erau mai aproape ca niciodată... El, un titan captiv mereu pe cerul nemărginit, sortit să alimenteze planeta noastră cu raze de lumină... Ea o zeiţă atotputernică încătuşată pe pământ. Acum el o mângâia reflectăndu-se aproape până la picioarele mele în apele ei calme, iar ea îi dezmierda reflecţia cu valuri line.

O parte din sufletul meu a rămas acolo, probabil...şi-mi trimite mereu vise cu marea, mă face să tresar de câte ori o văd într-o poză sau la televizor. Doar acolo,lângă mare m-am şimţit cu adevărat liberă...

Şi o piesă pă feeling...



Cam atât...ca dup-aia devin prea sentimentală :))

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Recycle Bin -> Restore

“Unde s-o fi tipărind
Viaţa asta a mea
Că e plină de greşeli
Inadmisibile.”
(M. Sorescu)

- Câte zile de mâine se vor transforma în ieri până voi putea zice că azi nu am greşit nimic? Azi am fost perfectă!
- Multe... nu, nu multe.
- Câteva?
- Mă faci să râd!
- Toate?
- Defineşte ce înţelegi prin toate...
- Până când mâine nu va mai deveni pentru tine azi.

Viaţa e doar o carte cu multe greşeli de ortografie. Ai tipărit-o deja, tu, scriitor prea puţin atent cu opera ta. Şi într-o încercare disperate de a te justifica, dai vina pe tipografie, pe tuş, pe foile acelea care nu ţi se păreau la fel de albe ca cele ale altui scriitor, deşi amândoi vi le-aţi cumpărat de la aceeaşi librărie... De ce nu accepţi? De ce nu-ţi asumi faptul că eşti om şi greşeşti? De ce trebuie să vrei mereu să rupi foile şi să scri totul de la început pe o foaie albă? Nu înţelegi că la un moment dat vei rămâne fără foi? Uită de ce ai scris înainte, nu rupe nimic ... lasă totul acolo, unde îi este locul. Gândeşte-te doar la fraza nouă pe care ai început-o...încearcă să o scri corect şi chiar dacă mai greşeşti, nu-i nimic! Poate aşa ai vrut tu să iasă în momentul acela, nu regreta. Cartea ta are prea puţine pagini pentru regrete...

miercuri, 27 ianuarie 2010

Povestea unui Bampir

Sesiune...dar cine naiba poate învăţa? Dupa aproape 7 luni în care nici măcar nu m-am gândit că odată şi-odată vin examenele, de ce m-aş agita acum? Deci mă pun frumuşel în pat să dorm puţin, asa, de-amiază...că parcă, parcă mă prinde o răceală nasoală de iarnă, dar somnul nu vrea nicicum să mă îmbrăţişeze şi să mă ducă în lumea viselor. Şi ce-mi debitează mie creierul: cât de trist e să fi vampir. De ce?

Gândeşte-te că nu suporţi lumina soarelui, da` bănuiesc că nici aia de la bec, de ce ar fi altfel cu aia? Să stai toată ziua, că poţi dormi, că nu poţi, într-un sicriu şi să aştepţi să se facă noapte, până să poți să ieşi şi tu să-ţi întinzi puţin picioarele că ai amorţit. Hai...mai merge iarna, când e ziua mai scurtă şi noaptea mai lungă (da` îngheţi de frig), dar vara cu mai puţin de 7 ore de întuneric ce naiba faci? Atât cât apuci să fugi disperat să bei ceva sânge şi dup-aia fugi repede înapoi în cutie, pentru că la 5 iese soarele. Şi culmea...să mai fugă oamenii înnebuniți după tine cu furci, torţe sau lanterne (în funcţie de perioada istorică), să-ţi bage lumina în ochi si să te acuze că sugi!

Ţi se face foame pe la miezul zilei şi vrei un fel de midnight snack cum ar fi la noi, doar că la vampiri se zice midday snack cred, ce naiba faci? Nu-i ca şi cum ai putea merge frumos în bucătărie să-ţi faci un cockteil hrănitor din sânge din pu*ă de armăsar, că n-ai bucătarie! Ai un amărât de sicriu şi ăla săracu` mâncat de carii, cine ştie de câte secole... Vrei să ieşi afară, poate-poate găseşti ceva, dar stai! E lumina! Deci mai bine rabzi foame decât să mori aproape instantaneu carbonizat.

Eh uite că a venit noaptea în sfârşit, eşti distrus de foame...ieşi afară să cauţi cina, după lungi căutari pui ochii pe o tipă mai singuratică pe undeva... şi trebuie să o mai şi vrăjeşi, că doar nah...dacă treci direct la gât "nebuna" începe să urle şi iar vin ăia cu lanternele şi ţi le bagă în ochi. Deci începi să vrăjeşti la ea...doar că nu ştiu cum o faci să pună botul dacă nu ai norocul să fie Halloween-ul. Adică gândeşte-te şi tu: un tip alb ca varu`, cu o pelerină roşie şi haine de pe vremea bunicii (de dantură nu mai vorbim, că mai e şi sâsâit săracu`) să vină să te abordeze cu pretenţia de a merge cu el într-un loc întunecat. E clar că nu-l ia nimeni nici măcar drept Superman, chiar dacă are pelerina roşie, însă îl dă de gol faptul că nu are chiloţii peste pantaloni. Şi uite-aşa râmâne bietul vampir iar flămând, nopţi la rând până când găseşte o tipă cu un fetiş mai ciudat, care acceptă să mergă cu el la întuneric.

În sfârşit, vampirul nostru cu burta plină, parcă-i vine şi culoarea în obraji, se pune iar in sicriul ce abia îl mai încape după masa copioasă şi doarme... Dimineaţa oamenii găsesc cadavrul tipei! Vai ce tragedie! Vai ce s-a întâmplat?! Păi ce naiba putea să se întâmple, doar e secată de sânge, are 2 muşcături pe gât, clar vampir a fost, doar nu un ţânţar uriaş mutant, că ăla i-ar fi lăsat doar o muşcătură pe gât. Și nici un dihor supraponderal, că ăla-i rupea gâtul cu totu`. Fac localnicii o întrunire...se strâng ăi mai puternici, se înarmează cu lanterne, cruci, gloanţe de argint, mânâncă mult usturoi şi pleacă să caute vampirul. Ăsta fuge disperat, încearcă să se facă liliac, dar cum n-a mâncat decât vreo 5 litri de sânge în ultimele 6 luni n-are putere să zboare. E sfrijit, amărât, vai de viaţa lui şi după el fug vreo 50 de gorile nervoase duhnind a usturoi, cu lanterne, ce trag în el cu puştile cu gloanţe de argint. Ce să facă? Se chinuie, îşi adună puterile, bing bang, se face liliac...zboară cumva, se ascunde într-un copac, pelerina-i cade în cap la unul dintre localnici...Ceilalţi în înflăcărarea de a-l prinde pe vampir îl împuşcă pe ăla cu pelerina...îi bagă un ţăruş în inimă, nici nu se uită cine e şi gata, toată lumea fericită că au ucis vampirul.

Uite-aşa a scăpat iar ca prin urechile acului, a 50-a oară într-o jumătate de secol, amărâtul de vampir ... noaptea următoare îşi ia sicriul în spate şi pleacă în alt oraş...şi-o ia de la început... Tot aşa o eternitate întreagă! Singur, al nimănui, cu sicriul care e toată averea lui, alungat de toată lumea şi chinuit... Mai rezistă cel mult un secol, până să se sinucidă cu o supradoză de usturoi.

THE END

Don`t be silly, wrap your Willy!

Navigam ieri cu bărcuţa pe net...şi am găsi un clip interesant, un fel de campanie "Protejeaztă-te!" sau gen "Don`t be silly, wrap your Willy!"... Enjoy!

luni, 25 ianuarie 2010

Banc.


Poate că-l ştiţi, dar oricum e prea tare şi vreau să-l scriu:

La uşa unei case bate cineva... iese un tip, se uită-n stânga, se uită-n dreapta, nimic...se uită jos, un melc. Îl ia şi-l aruncă.
Peste 5 ani bate iar cineva la uşă...iese tipul, se uită-n stânga, se uită-n dreapta, nimic...se uită jos, melcul care-l întreabă nervos: "Auzi, tu ai ceva cu mine?"

joi, 21 ianuarie 2010

1+1=ln e + ln e

Dacă n-o să ştiu vreodată să deosebesc o serie geometrică de una armonică ce-o să se întâmple? Zău... Cum o să-mi fie afectată viaţa? O să mă atace în continuu seriile, diferenţialele, derviatele şi atotputernica Formulă a lui Taylor cu flăcări violete şi o să-mi sece permanent energia? Sau şi mai grav! O să vină însuşi Lagrange şi Pitagora să mă pună la colţ pe coji de nucă până învâţ tabla înmulţirii cu derivate de ordinul "n" şi puteri de ordinul 93917474372902232119! Şi ca şi cum n-ar fi de-ajuns... n-o să mai am nici o limită, nici la stânga, nici la dreapta, deci dacă urc la volan bag maşina direct în şanţ!!!

Oricum într-o zi poate o să am o revelaţie, o să am o revelaţie şi voi putea să afirm cu ceritudine: 18-16=2, şi fără să folosesc calculatorul :|

marți, 19 ianuarie 2010

Loterie, cică...

Într-una din zilele astea mergeam spre casă cu un maxi...şi mi-a fost dată să văd o şcenă care m-a pus puţin pe gânduri: un puradel de vreo 8 ani se plimba printre maşinile oprite la semafor, cerşind, bineînţeles, la care şoferul deschide uşa şă îi dă 50 de bani. Toată treaba asta era observată cu mirare din maxi de un copil. Oare la ce se gândea el când şi-a pus mânuţele pe geam, vrând parcă să-l atingă pe cel de jos? Nu-l privea cu superioritate, nici măcar cu milă...mai degrabă îl privea ca pe un potenţial partener de joacă, fiincă erau de aceeaşi vârstă. Doar că unul era bine înfofolit şi era mereu protejat de privirile blânde ale maică-sii ce se afla la un pas distanţă de el, iar celălalt stătea în frig cu o căciulă murdară şi o geacă gaurită, cerşind probabil ca mă-sa să-şi ia un pachet de ţigări,sau ca tac-su să mai poată bea o ţuică.

Mi-am pus o singură întrebare: pe ce criteriu s-a stabilit ca unul din cei 2 să fie vai de capul lui, iar celălalt să aibă o casă, o masă şi nişte părinţi iubitori? Nu înţeleg...adică...în ziua în care s-au "repartizat" vieţile, cei care au întârziat au primit resturile ce-au rămas de la alţii? Sau poate că s-a ţinut o loterie sadică la care toţi şi-au băgat bileţelul cu numele. Cei mai norocoşi au fost extraşi la început...dar pe când toată lumea s-a plictisit de extragere, cei rămaşi au primit "vieţi la mişto", aşa într-un spirit de glumă proastă, să-i "delecteze" pe alţii... Nu ma înţelege greşit, aici nu mă refer la adulţi, care au puterea să-şi schimbe viaţa într-un sens sau altu, mai mult sau mai puţin, ci mă refer la un copil, amărât, care încă nu are putere să facă nimic. Se naşte în Somalia şi moare de foame, sau se naşte ca fiul lui Bill Gates si mânâncă şniţele de aur (da, există aşa ceva, caută pe google dacă nu mă crezi), până la urmă viaţa lui se agaţă de o şansă care discriminează pe unul sau pe altul. Şi nu îmi spune că puradelul ăla după ce creşte poate să facă, să schimbe, să dreagă...da, poate, dar e defavorizat, nu are nici cea mai mică posibilitate materială şi nici măcar nu are cine să-l înveţe cât de cât cum să trăiască decent. Aşa că înainte să te plângi că te-ai născut într-o ţară de rahat, că nu-ţi convine aia sau ailaltă, think again, putea să fie şi mai rău, loteria la care ai jucat putea să aibă premii mult mai de rahat.

Şi-a zis parcă cineva că toţi ne naştem egali. În ce? În număru de la papuci sau în număru de degete de la picioare? Nici măcar în alea...

duminică, 17 ianuarie 2010

Titlu? N-am!

Nu ştiu exact cu ce aş putea să-ncep...probabil cu răspunsul la întrebarea "De ce scriu şi eu aici?". Din acelaşi motiv pentru care şi pupăza care merge la piticii din pădurea cu alune le zice "Vreau să stau şi eu aici!", şi ei n-au nimic împotrivă. Sau dacă-or fi având nu-şi exprimă nemulţumirea...ar trebui să se facă un cântecel în care să spună şi piticii, săracii, ceva...că doar li se umple casa...de ce stau ei aşa muţi acolo şi nu zic nici "mâc"? Nu protestează, dar nici nu se bucură, nici măcar nu-şi dau acordul, însă pupăza tot rămâne la ei, în ciuda faptului că nici măcar nu i-a rugat politicos. Mai degrabă le-a impus. Şi culmea! Mai vin şi alţii (broscuţa şi şoricelul, cel din urmă având şi tupeul să facă nazuri, rămânând doar pentru că piticii au o casă curată). Oare cei doi proprietari au ceva de câştigat? Li se plăteşte chirie? Şi dacă da, ce sumă e, având în vedere faptul că nu protestează? Sau poate că acea căsuţă e un loc public pentru locuitorii pădurii. Eu sunt de părere că piticii sunt doar nişte tipi de treabă, spre final,chiar împrietenindu-se cu cei 3 intruşi. Nu avem date concrete, dar căsuţa pare un azil pentru animalele fără casă...eh...măcar piticii să fie altruişti în lumea asta crudă...


P.S.: Da...am deviat de la subiect, dar nu te panica! Trage adânc aer în piept şi ancorează-te bine de scaun, e abia primul post...