"M-am născut într-o familie normală, cu părinţi care-mi vroiau binele, am avut tot ceea ce îşi putea dori cineva, însă nu era de ajuns. Vroiam mereu mai mult: când am primit o bicicletă mi-am dat seama că vroiam de fapt o maşină, când am primit o maşină oarecare mi-am dat seama că vroiam una mai buna, când am primit-o şi pe aia mai bună vroiam deja un avion personal şi o barcă şi un câine şi o gagică care să mi-o sugă, şi apoi una care să ştie şi să gătească, după care una cu care să am şi ce vorbi. Pe când am gasi-o pe aia vroiam din nou una superficiala fiindcă asta deja îmi împuia capul cu teoriile ei.
Ce e normal? aş vrea să ştiu! Când eşti destul de mulţumit de tot ce ai? Nu mă refer acum doar la chestii materiale, ci la TOT! Când îţi ajunge? Când poţi spune fără nici o umbră de îndoială că "AM TOT CEEA CE ÎMI TREBUIE, nu mai vreau nimic!" Lumea evoluează mult prea repede şi nevoile cresc cu fiecare minut. Dacă am fi primitivi, tot am vrea o peşteră mai călduroasă şi nişte unelte mai eficiente. Natura omului de a vrea tot mai mult l-a dus la progres. Aşa că nu mi-o lua în nume de rău când zic: vreau mai mult! Întodeauna ceea ce am e doar un atom din ceea ce aş vrea să am. Şi după ce obţin ceea ce vroiam tot un atom rămâne. SUNTEM NIŞTE NESĂTUI! Nişte animale care vor mânca tot ceea ce le dai până regurgitează şi apoi o iau de la început. Pâna la urma, daca universul ar fi fost perfect, noi n-am mai fi existat azi. IMPERFECTUL este noul perfect!"
