miercuri, 17 aprilie 2013

Despre oameni si fantome



Cine a zis ca fantomele nu sunt adevarate? A gresit si nici macar el nu stie cat de mult. 
Adevarul e ca fiecare avem fantomele noastre, spirite care ne bantuie mereu si sunt acolo: intr-un nume pe care il auzi din greseala cand un copil isi striga amicul cu care se joaca sa-i aduca mingea, intr-o raza de soare care se reflecta mai aparte intr-un colt de cladire si iti aminteste de un oras pe care l-ai vizitat cu mult timp in urma, in parfumul de salcami proaspat infloriti pe care il stii de cand erai prichindel. Si sunt acolo, mereu nepalpabile, privindu-te nostalgic si reamintindu-ti vesnic ca timpul trece si ca oamenii, locurile si propriile-ti perceptii si ganduri sunt intr-o continua schimbare. Dar asa suntem noi, incercam uneori sa le negam pentru a putea fi fericiti, pentru a nu ne gandi la fraza chinuitoare "ce ar fi fost daca...?"

Da prietene, fantomele sunt mereu cu noi...si nu doar cele din trecut. Si cele viitoare pe care inca nici nu le cunoastem. Melancolia unei lumi necunoscute mie ma asteapta in semaforul care palpaie galben la un colt de strada si imi spune: "Pregateste-te, lucruri mai bune te asteapta chiar dupa colt, dupa coltul ala pe care nu te-ai incumetat inca sa-l cercetezi, poate pentru ca inca nici nu stiai de existenta lui". 

Sunt suprinsa mereu de locurile bizare in care ele hotarasc sa mi se arate si sa ma bantuie: in literele rosii ale unei reclame pe care o vad in fiecare dimineata atarnate de un bloc varuit in alb sau in vocea caseritei de la un supermarket de cartier. Mi-amintesc de oameni de care am uitat de ani buni si ma gandesc care a fost cotitura care ne-a despartit drumurile si cum ar fi fost daca toti am fi ales aceeasi cale. Oare as fi fost o persoana mai buna, sau o persoana mai responsabila? Mi-amintesc de orasele in care am locuit pentru o clipa care a tinut cat toata viata mea. Imi dau seama ca acolo, in orasele acelea, toata lumea isi continua viata in mod natural ca si cum eu nu as fi existat niciodata in acelasi loc cu ei. Ii aud, ii vad si ii simt aproape cand inchid ochii. Ii vad cum se plimba zambind pe stradute cu ochelarii de soare pe nas si canta pe aceeasi frecventa cu mine melodia universala a batailor inimilor. Si ei sunt doar niste fantome, fiindca nu-i pot atinge si nu pot sa le zambesc inapoi ... dar ei sunt acolo.


marți, 19 martie 2013

Consumerism sentimental

      Totul are un termen de valabilitate. Vreau sa zic ca nu consumi ceva ce e trecut de data de expirare. Si asta se aplica si in viata.
     Exemplu: In frigider pastrezi alimentele, pateul il poti pastra cativa ani daca nu-l deschizi, laptele vreo saptamana-doua, ciorba in doua zile se acreste...n-o mai consumi, o arunci. De ce? Pai nu consumi ceva ce-ti face rau si are gust aiurea. Desfaci pateul si-l intinzi pe paine daca ti-e foame, nu? Dupa o zi il arunci si pe acela, fiindca nu vrei sa dai in toxinfectie alimentara. E la fel si cu oamenii, unii odata desfacuti, daca vezi ca nu-ti fac bine, te indepartezi de ei. Chiar daca odata ti-a fost foame si-ai vrut sa vezi cum gandesc. 
      Dar suntem prea prinsi uneori de sentimente, de afectiune, obisnuită, de frica de a incerca ceva nou sau de teama de a nu muri de foame, singuri. Si atunci consumam ceva ce nu ne facem bine, in loc sa acceptam si sa spunem "Da-o-n'colo de ciorba, e acra, merg la magazin sa caut altceva, asta-i aiurea, nu vreau sa ma imbolnavesc". Ah nu, asta ar fi logic... in schimb ne hranim cu ea, ne imbolnavim, suferim si ne miram "De ce sunt nefericit?". Un raspuns simplu: ar fi cazul sa mai faci curat in frigiderul ala! Ia-ti inima in dinti, fa-ti tupeu, ia-ti o geaca pe tine si fugi pana la magazin. E normal ca de multe ori produsele cu ambalaje colorate si dragute care iti atrag instant privirea, odata desfacute sa aiba un continut nociv sau de o caltitate inferioara.   E posibil sa aiba uneori un continut care nu ti se potriveste ca stil de alimentatie fiindca ai interpretat gresit cand ai citit ingredientele...Te gandeai ca poate iti plac... dar ai gustat si vezi ca nu-i ok...eh, asta este.
    Mai dai o fuga pana la alimentara, si-inca o fuga... Apoi gasesti ceva ce-ti palce si-ti astamperi pofta, consumi tot acelasi lucru, pana cand intr-o zi iti dai seama ca ai dezvoltat o intoleranta. Nu-i nimic, magazine vor fi tot timpul si rafturile sunt pline. Esentialul este sa gasesti un echilibru. Intr-o zi vei gasi vinul acela care devine mai bun cu timpul si nu are termen de valabilitate.

Dar eu sunt o optimista probabil...

   

joi, 14 februarie 2013

Pasiumbre

Încă din vremurile vechi, se spunea că exista o ființă, mai mult o umbră decât ceva palpabil, care se hrănește cu sufletele oamenilor, transformându-i la rândul lor în umbre. Ființă pierdută care nu mai e capabilă să simtă. Nimic. Nu mai simte bucuria pe care o ai atunci când vezi prima rază de soare după o iarnă noroasă, nici nu mai e impresionată de zâmbetul inocent al unui copil, nu mai simte nici măcar ură, nici măcar suferință, tristețe, melancolie... nimic. Își continuă așa existența, într-o amorțeală fără de sfârșit, nici moartă, nici vie. E blestemată, fiindcă singurul mod în care mai poate simți ceva e acela de a se hrăni cu sufletul altora, de a prinde și a strivi un eu întreg, transformându-l în ceea ce poate fi mai cumplit: în făptura asta anesteziată.

"L-am văzut. S-a apropiat de mine și fiecare parte din ființa mea îmi spunea fiind cuprinsă de un instinct primordial de autoaparare să mă îndepărtez. Dar pe de altă parte mă atrăgea cu fiecare atom din sufletul lui și mergeam teleghidată spre el fără să-mi dau seama, apropiindu-mă mai mult, tot mai mult. Eram neputincioasă   deoarece îmi doream incontestabil să mă contopesc cu el, să fim una si aceeași persoană, chiar dacă asta însemna să-mi pierd propriul eu si să nu mai exist. Era un magnet, care mă atrăgea și mă îndepărta în același timp cu o forță imensă, rotindu-se de la nord la sud cu o viteză amețitoare; iar eu eram doar nord. Eram confuză și în același timp cu mintea mai ascuțită ca niciodată. Gata de atac pentru a mă apăra, dar gata de a ma arunca în brațele lui și de a accepta să fiu dominată pe veci. Ne-am privit pentru o secundă și am orbit amândoi. Auzeam parcă prin vis că îmi spunea ceva iar buzele mele se mișcau articulând cuvinte, dar eram surzi amîndoi si vorbele erau purtate de vînt mult prea departe pentru a fi ascultate de urechi asurzite de pasiune. Buzele noastre căutau să se atingă, ca și cum ar fi vrut să-și soptească între ele adevărul pe care doar ele să-l cunoască. Respirațiile noastre au devenit una și aceeași. Ne-am sărutat și simțurile imi erau mai treze ca niciodată fiindcă fiecare celulă a mea renăștea pentru a fi concepută doar pentru el, fiecare electron din mine își căuta protonul în ființa sa.

 Am tresărit apoi de parcă aș fi revenit dintr-un vis. El era în fața mea cu privirea goala, iar eu apatică. Am plecat fără să mă uit în urmă. Am ucis încă un suflet doar pentru a vedea cum e să simți ceva... Mă întorc totuși să-mi privesc prada... e și el acum o umbră ce caută neîncetat suflete cu a căror esență să se hrănească. Ce bine că nu simt nici măcar remușcare sau regret."