Cine a zis ca fantomele nu sunt adevarate? A gresit si nici macar el nu stie cat de mult.
Adevarul e ca fiecare avem fantomele noastre, spirite care ne bantuie mereu si sunt acolo: intr-un nume pe care il auzi din greseala cand un copil isi striga amicul cu care se joaca sa-i aduca mingea, intr-o raza de soare care se reflecta mai aparte intr-un colt de cladire si iti aminteste de un oras pe care l-ai vizitat cu mult timp in urma, in parfumul de salcami proaspat infloriti pe care il stii de cand erai prichindel. Si sunt acolo, mereu nepalpabile, privindu-te nostalgic si reamintindu-ti vesnic ca timpul trece si ca oamenii, locurile si propriile-ti perceptii si ganduri sunt intr-o continua schimbare. Dar asa suntem noi, incercam uneori sa le negam pentru a putea fi fericiti, pentru a nu ne gandi la fraza chinuitoare "ce ar fi fost daca...?"
Da prietene, fantomele sunt mereu cu noi...si nu doar cele din trecut. Si cele viitoare pe care inca nici nu le cunoastem. Melancolia unei lumi necunoscute mie ma asteapta in semaforul care palpaie galben la un colt de strada si imi spune: "Pregateste-te, lucruri mai bune te asteapta chiar dupa colt, dupa coltul ala pe care nu te-ai incumetat inca sa-l cercetezi, poate pentru ca inca nici nu stiai de existenta lui".
Sunt suprinsa mereu de locurile bizare in care ele hotarasc sa mi se arate si sa ma bantuie: in literele rosii ale unei reclame pe care o vad in fiecare dimineata atarnate de un bloc varuit in alb sau in vocea caseritei de la un supermarket de cartier. Mi-amintesc de oameni de care am uitat de ani buni si ma gandesc care a fost cotitura care ne-a despartit drumurile si cum ar fi fost daca toti am fi ales aceeasi cale. Oare as fi fost o persoana mai buna, sau o persoana mai responsabila? Mi-amintesc de orasele in care am locuit pentru o clipa care a tinut cat toata viata mea. Imi dau seama ca acolo, in orasele acelea, toata lumea isi continua viata in mod natural ca si cum eu nu as fi existat niciodata in acelasi loc cu ei. Ii aud, ii vad si ii simt aproape cand inchid ochii. Ii vad cum se plimba zambind pe stradute cu ochelarii de soare pe nas si canta pe aceeasi frecventa cu mine melodia universala a batailor inimilor. Si ei sunt doar niste fantome, fiindca nu-i pot atinge si nu pot sa le zambesc inapoi ... dar ei sunt acolo.
