joi, 14 februarie 2013

Pasiumbre

Încă din vremurile vechi, se spunea că exista o ființă, mai mult o umbră decât ceva palpabil, care se hrănește cu sufletele oamenilor, transformându-i la rândul lor în umbre. Ființă pierdută care nu mai e capabilă să simtă. Nimic. Nu mai simte bucuria pe care o ai atunci când vezi prima rază de soare după o iarnă noroasă, nici nu mai e impresionată de zâmbetul inocent al unui copil, nu mai simte nici măcar ură, nici măcar suferință, tristețe, melancolie... nimic. Își continuă așa existența, într-o amorțeală fără de sfârșit, nici moartă, nici vie. E blestemată, fiindcă singurul mod în care mai poate simți ceva e acela de a se hrăni cu sufletul altora, de a prinde și a strivi un eu întreg, transformându-l în ceea ce poate fi mai cumplit: în făptura asta anesteziată.

"L-am văzut. S-a apropiat de mine și fiecare parte din ființa mea îmi spunea fiind cuprinsă de un instinct primordial de autoaparare să mă îndepărtez. Dar pe de altă parte mă atrăgea cu fiecare atom din sufletul lui și mergeam teleghidată spre el fără să-mi dau seama, apropiindu-mă mai mult, tot mai mult. Eram neputincioasă   deoarece îmi doream incontestabil să mă contopesc cu el, să fim una si aceeași persoană, chiar dacă asta însemna să-mi pierd propriul eu si să nu mai exist. Era un magnet, care mă atrăgea și mă îndepărta în același timp cu o forță imensă, rotindu-se de la nord la sud cu o viteză amețitoare; iar eu eram doar nord. Eram confuză și în același timp cu mintea mai ascuțită ca niciodată. Gata de atac pentru a mă apăra, dar gata de a ma arunca în brațele lui și de a accepta să fiu dominată pe veci. Ne-am privit pentru o secundă și am orbit amândoi. Auzeam parcă prin vis că îmi spunea ceva iar buzele mele se mișcau articulând cuvinte, dar eram surzi amîndoi si vorbele erau purtate de vînt mult prea departe pentru a fi ascultate de urechi asurzite de pasiune. Buzele noastre căutau să se atingă, ca și cum ar fi vrut să-și soptească între ele adevărul pe care doar ele să-l cunoască. Respirațiile noastre au devenit una și aceeași. Ne-am sărutat și simțurile imi erau mai treze ca niciodată fiindcă fiecare celulă a mea renăștea pentru a fi concepută doar pentru el, fiecare electron din mine își căuta protonul în ființa sa.

 Am tresărit apoi de parcă aș fi revenit dintr-un vis. El era în fața mea cu privirea goala, iar eu apatică. Am plecat fără să mă uit în urmă. Am ucis încă un suflet doar pentru a vedea cum e să simți ceva... Mă întorc totuși să-mi privesc prada... e și el acum o umbră ce caută neîncetat suflete cu a căror esență să se hrănească. Ce bine că nu simt nici măcar remușcare sau regret."


Niciun comentariu: