Am încercat de multe ori de azi vară să scriu despre Mare, dar nu am putut niciodata...nu puteam să scriu decât urmatoarele cuvinte: apă sărată, nisip, mucuri de ţigară, alge, scoici, valuri, soare, pescăruşi, răsărit...ochi albaştrii. Acum încep să realizez de ce, eram încă uimită, cucerită, acaparată de ea... EA era atât de mare! Era o fiinţă, uriaşă, minunată, misterioasă, capricioasă, înspumată şi-am văzut-o pentru prima oară, nu eram obişnuită cu ea, nu mi-o puteam imagina, aşa imesă, aşa vie. Era doar o poză până atunci, sau o imagine ştearsă, o "adunătură" de apă, un lac ceva mai mare. Dar din prima clipă m-a hipnotizat, la început mă înfricoşa când o priveam până în linia orizontului...mă simţeam atât de mică, atât de neînsemnată, mi-a părut rău ca am cunoscut-o, mă făcea să-mi pierd încredera că exist. Eram pentru ea un atom, nici măcar o furnică...ci un atom. Mi-am făcut curaj şi am păşit pe porţiunea acea mică în care plaja este mângâiată de mare...imi era frică să intru în apele ei înspumate, mi-era frică să nu ma înghită ca un balaur înfometat. Preferam nisipul cald, era mediul meu, ea nu ma putea ameninţa decât cu sunetul valurilor.
Dar într-o dimineaţă am mers pe plajă, să vedem răsăritul, atunci s-a întâmplat ceva. Ştiam că din acel moment nimic nu va mai fi la fel. Ea era calmă, abia dacă mai împingea valurile...se contopea cu el, cu soarele. Ea şi el, elemente primordiale ale universului, apă şi lumină erau mai aproape ca niciodată... El, un titan captiv mereu pe cerul nemărginit, sortit să alimenteze planeta noastră cu raze de lumină... Ea o zeiţă atotputernică încătuşată pe pământ. Acum el o mângâia reflectăndu-se aproape până la picioarele mele în apele ei calme, iar ea îi dezmierda reflecţia cu valuri line.
O parte din sufletul meu a rămas acolo, probabil...şi-mi trimite mereu vise cu marea, mă face să tresar de câte ori o văd într-o poză sau la televizor. Doar acolo,lângă mare m-am şimţit cu adevărat liberă...
Şi o piesă pă feeling...
Cam atât...ca dup-aia devin prea sentimentală :))
Dar într-o dimineaţă am mers pe plajă, să vedem răsăritul, atunci s-a întâmplat ceva. Ştiam că din acel moment nimic nu va mai fi la fel. Ea era calmă, abia dacă mai împingea valurile...se contopea cu el, cu soarele. Ea şi el, elemente primordiale ale universului, apă şi lumină erau mai aproape ca niciodată... El, un titan captiv mereu pe cerul nemărginit, sortit să alimenteze planeta noastră cu raze de lumină... Ea o zeiţă atotputernică încătuşată pe pământ. Acum el o mângâia reflectăndu-se aproape până la picioarele mele în apele ei calme, iar ea îi dezmierda reflecţia cu valuri line.
O parte din sufletul meu a rămas acolo, probabil...şi-mi trimite mereu vise cu marea, mă face să tresar de câte ori o văd într-o poză sau la televizor. Doar acolo,lângă mare m-am şimţit cu adevărat liberă...
Şi o piesă pă feeling...
Cam atât...ca dup-aia devin prea sentimentală :))
Un comentariu:
daca e sa fimsinceri, nimic nun se compara cu a asculta Vama in Vama Veche. Si daca e si "Ochii albastri" cu tine...:>
Trimiteți un comentariu