It's complicated

Viața e complicată. Dar e complicată fiincă noi ne-o facem așa. Și ne place uneori, pentru că dacă nu am face asta, am ramâne doar cu monotonia.

Ne complicăm zi de zi viața ridicându-ne din pat. Ar fi atât de simplu să putem lenevi toată ziua sub așternuturi, uitându-ne pe pereți. Dar nu, ne plictisim, vrem să ne aruncăm în brațele acelei zile, si sunăm lumea ”Hai acolo și dincolo, hai să facem aia și ailaltă”  iar apoi ne întrebăm: ”Oare de ce sunt așa de obosit, parca nu mai am timp de nimic!”. Încearcă să-ți petreci toată ziua în pat, și-o să vezi ce greu trece, de fapt, o zi. O să te saturi atât de tare încât la un moment dat, vei începe să faci curățenia aia pe care o amâni de săptămâni întregi fiindcă n-ai timp.

Ne place să ne complicăm viața având încredere în oameni, nu învățăm niciodat că unele lucruri e mai bine să le păstrăm doar pentru noi. O nuuu, noi vrem ca toată lumea să știe de ce suntem fericiți, triști, de ce ni s-a sculat sau de ce nu ni s-a sculat. Și așa apare drama că X avea altă părere despre Y, dar acum că a mărturisit că i s-a sculat când a auzit-o pe Z că zice că mă-sa lui W e curva, a șocat pe toată lumea. Așa încep oamenii să se judece între ei, să-și bage picioarele în ea viață, că naiba știe ce au mai auzit.

Ne place să ne complicăm cu persoane care nu ne merită și ni se pare că o sa reușim să ne/le modelăm în așa fel încât o să devenim compatibili. Descoperim a ”n” - a oară că așa ceva nu se poate și intrăm în depresie. Dar nouă ne place drama momentului în care îți dai seama că persoana de lângă tine nu e chiar așa cum credeai și te trage în jos. Dar parcă știai asta de la început, doar că ai vrut să te complici puțin iar acum ți se pare că te-ai complicat prea tare.

Da, dragii mei, așa ne plac nouă, șituațiile complicate, și să nu-mi spuneți că nu-i așa... Vă văd și mă văd in fiecare zi cum ne complicăm cu diferite lucruri care ar putea fi foarte simple. Dacă n-ați aflat încă de ce, vă zic eu: AȘA NE PLACE.

Love is like a song

Cu cât ascult mai multe melodii, cu atât mă simt mai îndreptățită să fac urmatoarea comăparație: love is like a song. Really. just read:

- there are some songs that fascinate you from the beginning. they get stuck in your mind and you can't help yourself to sing along. you put them on repeat, but after a few days you get bored of them and find other songs to listen to -> this is love at first sight. it hits you outta nowhere and makes you all happy, and then it slowly fades into anonymity.

- there are also songs that you don't really give much importance. but one morning you start singing them in your mind, out of the blue, and you think: why not? "la la la la la". you listen to them a few times and then, never again. if you ever hear them accidentally, sometimes you don't even recognize the tune, or you don't feel nothing at all, it's just background noise. -> this are occasionally flings, i guess.

-  other songs, are not quite that fascinating at the beginning. but, you give them another chance. you listen to them again and you find notes that start to captivate you, slowly. You wake up wanting to hear them again and again, you find yourself in the lyrics and you feel deep inside your heart every note. with every beginning,  you find new reasons to get carried away. even if you hear it after a long time, you can still stop and dream about those times, or discover yourself allover again in it's melody. -> this is true love

Cam atât pentru azi. Acum așa s-a nimerit, să-mi fie mai ușor să mă exprim în engleză. Chiar am încercat inițial în română, dar parca nu se legau la fel de bine cuvintele. Poate o sa revin cu postarea în româna, mai ampla, dar nu garanetez nimic...

Închei cu o melodie pă feeling. Să nu uităm: 

Good music can be so hard to find...

Anonim

"M-am născut într-o familie normală, cu părinţi care-mi vroiau binele, am avut tot ceea ce îşi putea dori cineva, însă nu era de ajuns. Vroiam mereu mai mult: când am primit o bicicletă mi-am dat seama că vroiam de fapt o maşină, când am primit o maşină oarecare mi-am dat seama că vroiam una mai buna, când am primit-o şi pe aia mai bună vroiam deja un avion personal şi o barcă şi un câine şi o gagică care să mi-o sugă, şi apoi una care să ştie şi să gătească, după care una cu care să am şi ce vorbi. Pe când am gasi-o pe aia vroiam din nou una superficiala fiindcă asta deja îmi împuia capul cu teoriile ei.
Ce e normal? aş vrea să ştiu! Când eşti destul de mulţumit de tot ce ai? Nu mă refer acum doar la chestii materiale, ci la TOT! Când îţi ajunge? Când poţi spune fără nici o umbră de îndoială că "AM TOT CEEA CE ÎMI TREBUIE, nu mai vreau nimic!" Lumea evoluează mult prea repede şi nevoile cresc cu fiecare minut. Dacă am fi primitivi, tot am vrea o peşteră mai călduroasă şi nişte unelte mai eficiente. Natura omului de a vrea tot mai mult l-a dus la progres. Aşa că nu mi-o lua în nume de rău când zic: vreau mai mult! Întodeauna ceea ce am e doar un atom din ceea ce aş vrea să am. Şi după ce obţin ceea ce vroiam tot un atom rămâne. SUNTEM NIŞTE NESĂTUI! Nişte animale care vor mânca tot ceea ce le dai până regurgitează şi apoi o iau de la început.  Pâna la urma, daca universul ar fi fost perfect, noi n-am mai fi existat azi. IMPERFECTUL este noul perfect!"

Nimeni nu e perfect, dar tu eşti defect!

Care sunt cauzele unui comportament imbecil? Evident, imbecilitatea. Oamenii au impresia că pot face orice, doar pentru ca trăim o lume libera. Ceea ce nu ştiu ei de fapt, este ca libertatea înseamnă să alegi să faci un lucru decent în favoarea unei imbecilităţi care te-ar putea scoate în evidenţă (în cel mai stupid mod). Libertatea înseamă să alegi să respecţi pe cineva atunci când nu eşti obligat să o faci, înseamnă să ai bun simţ atunci când ceilalţi şi l-au pierdut de mult. Binenţeles, utopic vorbind, pentru că în zilele noastre mulţi s-au învăţat să aleaga partea cea mai rea din orice, doar pentru că pot.

Pixde

Cum te aştepţi să construieşti o relaţie cu un tip care deţine un mercedes, un bmv, un porche, un audi hxmyplm şi creier 0. Îţi ia parfumuri scumpe, haine, chestii, doar ca să-ţi arate că are bani, eşti prinţesa lui căcănară şi răsfăţată, dar când e vorba să porţi o conversaţie el răspunde cu "bine", "da", "nu", "ahhh, citeşti? haha! şi eu citesc subtitrările la film!". Te duce în excursii de shopping la viena, londra, paris, cocomârlii din dealu ploii, berlin, new york, dar dacă-i spui că este o piesă drăguţă la teatru zice: "plm, cum să mergem acolo? mă plictisesc" "eu nu intru acolo cu toţi boşorogii", "nu vrei mai bine să stăm acasă? pe seară e fufa lu` tata, scuipaţi în dragoste şi test de imbecilitate, plus că pe otv e invitat special gicu parizer". Da, exagerez, pentru că tu, dacă ai puţină minte, nu te complici cu un astfel de "mascul feroce". Deci pân` la urmă tot voi sunteţi de vină, vă plângeţi că vă certaţi în fiecare zi cu el, pentru că nu-i convine cu cine ieşiţi, de ce ieşiţi, de ce v-aţi aranjat intr-un anume fel, de ce vorbiţi într-un anume fel, de ce nu-i sugeţi azi..."banii din cont".
Nici nu ştiu de ce mă mai complic cu astfel de postări puerile, dar simţeam nevoia să scriu asta. Am auzit o vorbă cum că valoarea unui mascul creşte odată cu ceea ce deţine: bani, casă, maşină "bengoasă"... În opinia unor pixde care au minim doi neuroni viabili, situaţia se schimbă. Valoarea unui mascul creşte doar dacă vă potriviţi: dacă vă înţelegeţi unul pe celălalt, dacă împărtăşiţi opinii, dacă vă simţiţi bine unul în compania celuilalt şi nu trebuie să ascundeţi fleacuri fără sens pentru că celălalt să nu se supere, dacă treceţi peste diferenţe şi defecte şi le acceptaţi. Înţelegeţi odată! (nu că aţi citi voi vreodată aceste rânduri, dar sper să o faceţi şi să vi se trezească vreo doi neuroni din hibernare) Înţelegeţi că nu întodeauna valoarea materială este mai presus decât cea intelectuală, are şi ea locul ei, dar dacă omu-i de rahat, nu trebuie să fi şi tu de rahat! RESPECTĂ-TE FATO!

B & A (20 January 2009)

Before and After

I am a nightmare as sweet as a dream,
My voice delights your ears because it’s soft as a scream;
You never tasted such a poisonous kiss
With a bitter-sweet taste that anyone would miss;
My hands are so soft and so weak
But the power that they posses is so big.
You’ll never see tears in these big black eyes
Although you’ll never guess their truth nor their lies
You see an angel but the devil lies inside,
I pretend I don’t know but I’ve already read your mind.
My soul is rotten but it has a core that still lives,
My ideology can cancel all of your believes.
My heart is wounded and broken in half,
Yet, the pieces are capable of loving and laugh.
You can’t hate me, but you’ll never love me
Because I can see clearly the way you can be.
I could become whatever you want to see
But the eyes cannot feel, so don’t put your trust in me.

Don’t ask anybody, they don’t know who I am
You’ll never find out even if you’ll take the exam,
An exam life makes you take …
So, please…don`t start to dig in, like it`s just a piece of cake…
Don’t ever call out my name or search me out
Don’t try to love me, ’cause you’ll only flame-out

Vine, vine primăvara. Încet, dar sigur...

E soare, dar încă e frig... Nu contează însă, primavara e pe drum, îndrăznesc chiar să mă gândesc la vară.

Floricele pe câmpii, aer prospăt, ieşiri la iarbă verde şi grătare (deja mă ia cu fluturaşi), plimbări până seara târziu, copii guralivi prin parcuri, vrăbiuţe şi mai guralive prin copaci, haine subţiri sub care mă pot mişca... Toate astea îmi dau un semntiment de libertate. Iarna te cuibăreşti la căldură, chiar dacă mai ieşi la o sanie sau un schi / snowboard, vrei înapoi lângă şemineu / foc / gura sobei / aragaz să te încălzeşti cu o ciocolată caldă sau un ceai. Dar primăvara e altfel...pe când dă caldura vrei afară să-ti mai dezmorţeşti picioarele, să mai culegi nişte păpădii, să vezi cum ţi-au înflorit pomişorii din livadă. Poţi sta în parcul din faţa blocului, nu te agiţi că ţi-e frig, că îngheţi cu fundul pe bancă, admiri cu ocazia asta si explozia de culori nebănuite când natura prinde iar viaţă...

Oricum pentru mine, primăvara e specială...nu pot să nu o iubesc... Am ataşat şi o melodie care mă face mereu să intru în atmosfera primăvăratică, sper să aibă acelaşi efect şi pentru voi ...



Muzica

Panica în metrou

Era doar o altă dimineaţă în care metroul nu mai ajungea. Aşteptam pe un peron gri şi infect un mijloc de transport în care urmau să urce zeci de persoane, doar din staţia în care mă aflam. Nu ma puteam gândi decât la oamenii care urmau să se împingă, şima vor călca în picioare...de parcă dacă n-ar face asta ,metroul nu poate porni sau n-o să-i ducă destul de rapid la destinaţie. Mai erau 5 minute până la ora 8 când am urcat. Iar o să ajung prea târziu pentru o cafea, de profesori nu-mi fac probleme, nici e nu vor ajunge mai repede. Sigur sunt prinşi în trafic ... sau pur şi simplu n-au chef să între încă la curs. 

Doar aceeaşi zi banală, cu acelaşi program, aceeaşi viaţă, aceiaşi oameni needucaţi care sunt în stare să te doboare din picioare doar pentru a prinde un loc pe un scaun jegos. Mi-e silă, dar prefer să nu mă mai gândesc la asta, poate în câţiva ani reuşesc să fac nişte bani să-mi iau o maşină...sau poate nu. E criză cică, nu mi-am găsit nici loc de muncă...Unde naiba? Că toţi sunt concediaţi... alta care face facultatea degeaba. Şi cum mă gândeam eu la lucrurile astea, aşa, aiurea, văd lângă mine un tip cu un hanorac murdar, cu cluga pe cap şi cu o mână-n buzunar. La un momendat, tipul ăsta începe să strige ca un nebun, cum că s-a săturat, că nu mai suportă, nici nu mai ştiu ce. E clar că nimeni nu-l lua în seamă, e doar altul care se crede buricul pământului. Totul s-a schimbat în clipa în care a scos un pistol. La început lumea a înmărmurit. Toţi stăteau şi  îl priveau cu gurile căscate, ca şi cum în mână nu ar fi avut un pistol, ci o pula de 70 de centrimetri. Nu se gândeau ei la ce l-a apucat pe ăsta să facă scandal, nu. Ei se gâdeau cum naiba li s-a putut întâmpla lor să urce în acelaşi metrou cu un nebun, că doar ei erau centrul universului, regalităţi nedescoperite încă, atotputernici protejaţi de providenţa divină. Dar brusc, pe mutrele lor de idioţi a aparut o privire instinctuală de apărare când primul glonţ a fost descărcat în sus. Toţi au început să se repeadă spre uşă, chiar dacă era închisă, sau spre geamuri, ca şobolaniice fug de pericol. Tipul mai agitat a început să tragă în mulţime, nimerindu-l pe unul în umăr. Rănitul a căzut la pământ fiind călcat în picioare de mulţimea panicată. O mamă încerca din răsputeri să-şi apere bebeluşul aflat într-un cărucior, îndoindu-se deasupra lui. Un copil de vreo 6 anişori separat de maică-sa în îmbulzeală a căzut la pământ exact în momentul în care s-a descărcat al treilea glonţ. Tipul cu pistolul s-a sinucis, însă nimeni nu a observat asta, toţi continuau să dea cu pumnii în geamuri şi în uşi încercând să iasă. Din fericire metroul a ajuns rapid la prima staţie şi toţi au năvălit afară. 

Două victime. Doar două victime în urma presupusului atac: bărbatul împuşcat în umăr, scăpând doar cu câteva vânătăi de sub picioarele animalelor dornice de supravieţuire, şi un copil. Copilaşul de 6 anişori, nici măcar atins de căpcăunul cu pistolul, ci strivit de mulţime. Corpul lui fragil nu a rezistat tălpilor groase ale uriaşilor. A rămas în urmă, întins pe jos, plin de răni şi vânătăi, doar maică-sa plângea lângă trupul lui neînsufleţit, restul vorbeau despre cum au scăpat de nebunul din metrou. Toată treaba a durat cam 5 minute, atât a durat până ca metroul să ajungă dintr-o staţie în alta, dacă o singură persoană îl asculta pe sinucigaş, dacă avea curajul să-l întrebe de ce e supărat, poate nu ar fi fost nici o victimă. Nu, au preferat toţi să fie indiferenţi, aşa suntem noi...animale dornice doar de supravieţuire...  

Pă feeling de Valentine`s Day... sau nu

Vreau să văd totul în galben-auriu cu dungi gri şi verzi. Nu în roz, rozul e o culoare pentru chiloţi, nu un mod de a vedea viaţa. Vreau să fiu sadic, să te scuip între ochi doar pentru că azi mi-ai spus "Neaţa" pe un ton mai plictisit. Vreau să-ţi învineţesc ochiul, doar pentru că pot. Vreau să fiu un macho în care clocotesc hormonii şi care dacă nu fute azi se leagă de cine-apucă. Şi tu eşti prima care-mi iese-n cale. Vreau să mânânc seminţe şi să scuip cojile sub banca aia albastră din faţa blocului tău, să te pun să-mi iei bere că pe seară-i meciul. Ce-ai pisi? Cică nu ţi-am luat azi "inimioala aia loooz" că-i "Valentin dei"? Şi-am uitat şi de flori? Auuu, ce sentimentală ai devenit brusc, fă superficialo. Eu ştiu că te gândeai că mă iei că am maşină bengoasă, deci am şi bani, da` nu ştiai , fă, că din banii mei n-o să vezi tu nici un leu. Ce-ţi trebuie ţie cadou? Sau de ce crezi că meriţi... Aaa da, da... îmi faci de mâncare şi-mi speli hainele da, da... Să mori tu?! Supa aia la plic şi friptura aia arsă se pot numi mâncare, ai? Şi hainele...cum dracu tu, că avem maşină de splălat automată! Ce, ţi se învineţesc degetele când apeşi butoanele? Sărăcuţa...las că data viitoare ţi le prind eu la uşă să uiţi de durere când le-apeşi. Hai lasă-mă-n pace să-mi aprind o ţigară că m-ai enervat cu ideile tale creţe. Ce zici? Îmi interzici să fumez în casă? Fă! tu nu şti cu cine stai de vorbă, ciocu mic şi bâşti de-aici până nu scot paru ăla din dulap la tine. Ţi minte doar, încă mai e pătat cu sânge închegat de data trecută. Iar începi să boceşti şi să te văicăreşti? Mai termină-odată nu mai trăncăni atâta, ca o descreierată, mă laşi rece deja, ce nu pricepi? De-atâta vreme baţi din gură-ntruna şi nu ţi se mai termină bateriile alea ieftine! Chiar nu vezi că nu-mi pasă? Obişnuieşte-te sau pleacă odată că m-am săturat. Ai? Ce zici? Că mă mânâncă moliile fără tine? Asta-i bună... La câte zdrenţe ca tine sunt în lumea asta mare, stai linişită că te înlocuiesc în 2 ore...

Concluzie: Bărbaţii este porci şi femeile e zdrenţe.

Peştişorul care a murit înecat

"Sunt doar un biet peşte. Nu mă refer la cel care trăieşte din câştigurile prostituatelor şi nici nu mă refer la un om născut în zodia peştilor. Sunt un nefericit de peştişor-auriu. Probabil vă întrebaţi de ce spun că sunt nefericit, în acest caz vă voi spune povestea mea...

Nu ştiu unde m-am născut, nu-mi mai amintesc, părinţii nu mi i-am cunoscut niciodata, dar nu asta mă face să fiu trist, fiindcă puţini dintre cei de teapa mea au avut ocazia aceasta şi chiar dacă i-au cunoscut, cu siguranţă n-au avut parte de afecţiunea lor. Primul lucru care mi-l amintesc este un acvariu cu mulşi peşti, de toate culorile, îngramădiţi unul în altul, luptându-se să prindă mâncarea ce cădea de la suprafaţa apei. La început asta mi se părea un miracol şi mă temeam că el s-ar putea sfârşi vreodată, iar cei din acvariu să fie nevoiţi să treacă la canibalism. Aş fi fost probabil printre primii devoraţi, fiidcă eram cel mai mic şi cel mai colorat.

Într-o zi însă mi s-a întâmplat ceva extraordinar. O plasă imensă m-a ridicat în aer şi m-a aruncat într-o pungă de plastic cu puşină apă...atunci am crezut că va fi sfârşitul, mă întrebam de ce oare m-am mai născut dacă mi-a fost dat să mor atât de repede, fără nici măcar să aflu ce înseamnă de fapt viaţa. M-am trezit la scurt timp în alt acvariu, cu puţini peşti în el, toţi de-ai mei, ceva mai mărişori. Am crezut că am ajuns în rai: apă curată si proaspătă, pietre albe pe fundul acvariului ce străluceau în bătaia razelor de lumină, verdeaţă peste tot... şi-apoi m-a lovit! UNDE E MÂNCAREA? Dacă aş fi fost în rai, nu mi-ar fi fost foame, deci eram încă viu, dar nu pentru mult timp, cu siguranţă am fost dus acolo să fiu devorat de cei mai mari, acum îmi dădeam seama de ce erau ei mai puţini. Mă pregăteam de luptă, dar eram mic şi slab, abia puteam mişca o frunză de plastic din loc. Soarta mea era să pier! Însă n-a fost aşa...în clipa în care eram pregătit să mă las pe fundul acvariului şi să mor a apărut El! Era un uriaş lunguieţ, stătea vertical şi putea să respire aerul de după sticla acvariului. Avea părul de culoarea razelor de lumină, iar ochii erau la fel cum îmi imaginam eu oceanul, atât de albaştrii. Ne-a aruncat mâncare din belşug şi atunci am avut o revelaţie, nu putea fi decât un zeu! Zeul meu protector! La fel s-a întâmplat întodeauna, el era acolo de fiecare dată când aveam nevoie de el: împrospăta apa, ne hrănea, ne aducea mici decoraşiuni pentru acvariu...îl veneram! Astfel mi-am găsit pacea pentru următorii ani.

Până într-o zi când...când...mi-e şi greu să vorbesc despre asta. Acvariul nostru s-a crăpat. Încet, încet apa se scurgea şi cu fiecare picătură mi se scurgea şi o părticică din viaţă. Aveam încredere că ne va salva zeul meu...mă rugam cum nu m-am mai rugat niciodată, imploram milă, promiteam că nu voi mai încerca niciodată să-l condamn că ne dă aceeaşi mâncare de 5 ani sau că mai uită uneori să schimbe apa. A fost în zadar. Toată apa s-a scurs şi noi stăteam pe uscat...după multe ore în care mă pregăteam din nou să mor, a apărut si el, zeul meu decăzut. M-a pus intr-o cană cu apă, eram singurul supravieţuitor. Culmea, din acea acnă m-a pus într-un acvariu minuscul abia după 2 zile. Începeam să-l urăsc, nu-l mai credeam zeu...era doar un om.

Timpul trecea foarte greu, nu mi-au mai fost aduşi alţi amici, nici acvariul nu-mi mai era decorat. Într-o clipă de neatenţie a acelui om am căzut din rai în iad.

Apoi am murit. Dar nu am murit oricum...am să vă spun. În ziua aceea mi-am îndreptat privirea spre o cutie care arăta imagini cu oceanul, cu semenii mei. Se plimbau în întreg oceanul, oriunde vroiau, erau mulţi, foarte mulţi, dar niciodată îngesuişi şi nu depindeau e un om. Depindeau doar de ei însuşi. Ei erau liberi, într-un acvariu nemărginit, iar eu închis într-o celulă murdară şi goală. N-am comis nici o crimă, nici o faptă de neiertat, îmi spuneam, de ce am fost oare defavorizat, de ce m-am născut sclavul propriului meu acavariu? Aveam doar 8 ani, eram încă tânăr, puteam să fertilizez mii şi mii de icre, însă eram osândit să mor steril şi singur. Nu mai vroiam să mai trăiesc aşa. Încet, încet mi-am dat seama că pentru prima oară în viaţă pot alege.

V-am minţit la început, ziceam că sunt nefericit, dar de fapt am avut doar o viaţă nefericită. Acum, când am putut alege ceea ce vreau pentru mine sunt fericit... Mi-am adunat toate forţele şi am sărit afară din acvariu. Acum eram cu adevărat liber...